Nu cred ca mi-a placut niciodata sa citesc beletristica si lecturile obligatorii din scoala. Citeam literatura obligatorie, insa nu imi facea nicio placere, era o obligatie. Ce mi-a placut sa citesc a fost Harry Potter, apoi, la ceva timp, Agatha Christie, deci fictiune. In afara de acest gen, cu exceptia biografiilor, simteam ca celelalte nu-mi trezesc interestul.
Asta pana intr-o seara acum cateva saptamani cand aveam nevoie de activitate. Nu aveam alte carti potrivite pentru a le citi in perioada asta, asa ca am pus mana pe ce aveam: Spartacus, de Raffaello Giovagnoli. A primit-o sotul meu de la fratele meu acum cativa ani si statea necitita in biblioteca.
La inceput ma plictisea, asta si pentru ca pe fond aveam o stare de neliniste, de framantare care nu imi permitea sa ma asez linistita si sa citesc sau sa pictez. In acelasi timp, descrierile erau foarte minutioase si lungi, actiune nu prea era, dar am continuat sa citesc, fara prea multa ardoare. Asa a fost prima jumatate din carte. A doua jumatate a fost mai dinamica si mi-a captat interesul.
Dupa ce saptamanile trecute am lasat freamatul din interiorul meu sa existe fara sa incerc sa il acopar, sau sa trec la actiune (sa ma agit) ca sa nu il mai simt, a fost posibil apoi sa ma relaxez citind. Cartea iti si permite asta pentru ca nu e plina de actiune care te sine in suspans, dar era nevoie de mai mult de atat pentru a ma putea bucura de lectura.
Mi-a placut foarte mult Spartacus si nu ma asteptam sa-mi placa. Personajul a fost conturat foarte frumos si emotionant si mi-a parut rau pentru deznodamantul cartii. In ultimele zile chiar am evitat cartea deoarece nu voiam sa aflu finalul dureros – sunt un om hiperempatic. Sambata seara mi-am facut curaj si am citit ultimele 40 de pagini. Este chiar trist cand se termina o carte buna.
Concluzia este ca voi continua sa citesc beletristica usoara. Este si placut si este si o activitate ideala seara, inainte de culcare.
Photo credit: Cartepedia
My vision of life 
Leave a Reply