Sa vezi si sa … crezi?

Starea mea fizica era destul de precara din cauza oboselii. Inca lucram full time si aveam doua proiecte, insa unul dintre ele incepea sa ma solicite din ce in ce mai mult si nu mai era placut. Inca nu imi anuntasem angajatorul ca sunt insarcinata pentru ca de data asta am preferat sa astept morfologia din trimestrul intai ca sa fiu linistita. Familia, in schimb, am anuntat-o din saptamana 5. Nu mai aveam chef sa facem “scenete” si sa construim momentul.

Undeva in a doua jumatate a lui februarie, am avut niste intepaturi in partea de jos a abdomenului. Eram la ziua tatalui meu si dupa ce am stat vreo 4 ore asteptand sa treaca cu ajutorul No-Spa-ului, vazand ca nu imi trece, am lasat mancarea pe masa – somon la gratar cu orez basmati, o nebunie – si am mers la camera de garda. Din Berceni in Baneasa… o placere sa faci drumul asta cand ceva nu e ok in sarcina.

La camera de garda, ce sa vezi? Acelasi medic care ma intrebase data trecuta de ce am venit in camera de garda. Mi-a tinut ditamai teoria de zece minute ca sa-mi explice ca nu e ok ce fac. Ma rog ..un om frustrat. Pana la urma mi-a trecut durerea si am plecat acasa, insa macar eram linistiti ca nu e nimic si sarcina este bine. Incidentul a ajuns, bineinteles, si la doctora mea care mi-a spus, printre altele, ca somatizez pentru ca sunt stresata in sarcina …😕. Si ca sa merg la psiholog si la psihiatru sa imi dea tratament ca sa ma calmez. Wtf?

Ma simteam neinteleasa, mai ales de catre doctora mea. Si sincer nu simteam ca ma ajuta prea mult pentru ca imi zicea ca nu am cum sa previn o alta decolare de placenta (riscul creste daca ai un antecedent) si ca abordarea va fi “vazand si facand”. Moama, super management de sarcina cu risc foarte ridicat. Ce mi-a zis era adevarat daca o iei practic. Chiar asa era, dar …

Marturisesc sincer ca pana in acel moment nu eram 100% constienta de ce se intampla cu mine din punct de vedere emotional. Stiam si simteam ca mi-e teama referitor la sarcina, insa mi le gestionam cumva alungand gandurile respective din minte, incercand sa raman ancorata in prezent si amintindu-mi ca faceam deja injectii cu anticoagulant Clexane. Insa odata ce doctora mi-a zis ca somatizez, am inceput sa devin constienta de emotiile mele care stateau ca un iceberg sub suprafata. Asa ca m-am dus la psiholog – la alt psiholog decat Iulia mea pentru ca a zis ca nu va mai face sesiuni individuale de psihoterapie.

Nu am cautat-o prea mult pe tipa respectiva ca sa imi fac o idee foarte intemeiata pentru care sa merg la ea. Dupa ce i-am povestit tot istoricul, am vazut pe fata ei ca nu se simtea foarte confortabil – pentru ca aveam sa aflu ca era psihoterapeut practicant de aproape doi ani. Nu m-am simtit nici eu confortabil sa ma las pe mainile ei, dar mi-a dat niste recomandari bunicele si mi-a zis ca daca eu nu ma gandesc la temerile mele, asta nu inseamna ca ele nu exista si ca, defapt, le reprim. Sincer, nu mi-am dat seama ca reprim si am ceva ani de lucru cu mine! Dar, asa merg lucrurile: din ce in ce mai profund, straturi, straturi, in sus si in jos.

Cam aici a inceput adevarata munca emotionala si mentala din sarcina asta. Aici, alaturi de mine, a inceput adevaratul management emotional al sarcinii si daca ati fost vreodata intr-o situatie periculoasa din care nu aveati cum sa iesiti curand si nu stiati exact cum, inseamna ca stiti cat de greu este. Este o munca titanica care necesita multa resurse emotionale, mentale si familiale intrucat sotul meu mi-a vecheat fiecare respiratie.

Dupa inceputul asta de sarcina, doctora mea a pierdut increderea mea pentru ca, spre deosebire de sarcina trecuta in care am fost foarte multumita de ea, acum nu simteam ca stie ce face si ma simteam anxioasa. In acelasi timp, imi era frica sa merg la alt doctor pentru ca cel putin ea si spitalul imi stiau istoricul medical, iar perspectiva unei astfel de schimbari imi crestea si mai mult anxietatea.

Imi reaminteam tot timpul ca, totusi, spre deosebire de data trecuta, acum am injectiile si imi cunosc riscurile si eram si sub supravegherea hematologica a domnului Prof Dr. Coriu Daniel, directorul Centrului de Hematologie si Transplant Medular din Institutul Clinic Fundeni, care acum este presedinte Colegiului Medicilor din Romania.

Nu stiam cat de mult avea sa conteze asta in viitorul foarte apropiat.

Photo by Anna Shvets from Pexels: https://www.pexels.com/photo/girl-in-yellow-dress-covering-her-face-with-her-hands-3771644/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: