Din lac in put

In luna mai lucram part time intrucat mi-am redus norma de munca in sarcina.

4 mai, o zi obisnuita de miercuri, cu vreme foarte frumoasa si calda. Dupa terminarea programului de lucru am iesit cu sotul meu la o plimbare in Herastrau, asa cum faceam de cateva zile. Ne-am asezat pe malul lacului si admiram stralucirea apei si vorbeam despre diverse.

Deodata observ ca nu mai vedeam o parte din peisajul din fata mea, dar avand soarele in fata, deasupra apei care lucea, mi-am zis ca este normal si ca imi voi reveni dupa ce ma ridic si ma uit in alta parte. Fac cativa pasi, insa dupa 50 de metri ma opresc si vad cum, dintre cei doi oameni din fata mea, pe unul nu il vad. Era un gol in imaginea ochilor mei. Eu eram calma si chiar observam toate acestea detasat, dar observand ciudatenia curioasa. Sotul meu a zis sa facem cale intoarsa si sa mergem catre spital usor, usor.

Pe masura ce ma indepartam de lac, imi era din ce in ce mai clar ca, da, e un gol si nu vad o parte din campul meu vizual. Ii scriu doctorei mele si ea ma trimite la camera de garda. Nu intram in panica, dar nici ca la plimbare nu mai mergeam. Am intrat totusi intr-un Shop&Go – cumparasem o banana si o bere. Eram un pic impacientata si in alerta pentru ca stiam care sunt semnele unui potential atac vascular cerebral. Intrasem pe telefon sa mai caut inca o data semnele, iar cand am ajuns in apartament mi-am dat seama ca nu mai intelegeam ce citeam, nu procesam deloc.

Am iesit afara pe usa si am intrat in camera de garda a spitalului – deci fix 20 de secunde . La receptie, deja nu mai puteam sa explic tipei de la receptie de ce sunt acolo si l-am strigat pe sotul meu sa vina sa ii explice. Aici deja am inceput sa ma impacientez pentru ca nu mai puteam exprima ce aveam in cap si voiam sa zic, parca aveam limba legata. De la receptie a plecat o tipa si a intrat intr-un cabinet unde consulta o doamna doctor ginecolog – camera de garda era ocupata. Si-a cerut scuze pacientilor care erau intru la o consultatie obisnuita si m-a invitat in cabinet. Era ora 19, aproape de ora la care imi faceam deobicei injectia. Sotul meu a povestit ce s-a intamplat pentru ca eu nu puteam exprima nimic, nu-mi mai aduceam aminte ce am cumparat de la magazin (moment in care sotul meu s-a alarmat si mai tare), nu mai stiam ce inseamna hematolog. A dat fuga acasa si mi-a adus o injectie de Clexane pe care mi-am facut-o singura. Doctora a suspectat ca este un atac ischemic tranzitor, insa nefiind neurolog iar spitalul neavand camera de garda de neurologie nu aveau ce sa-mi faca si mi-au zis sa merg la Spitalul Elias. Sotul meu, foarte inspirat, a insistat sa cheme spitalul ambulanta.

Ambulanta a venit foarte repede. M-au adus in camera de garda unde m-au pus pe masa, mi-au luat tensiunea si altele – timp in care imi amorteau pe rand partea stanga si dreapta a limbii si a orificiului intern nazal. M-au pus in scaunul cu rotile si am plecat spre ambulanta. In drum spre iesire, il vad pe doctorul care m-a operat de urgenta cu un an in urma … Aceeasi privire pierduta, parca nu ii venea sa creada.

Tin minte foarte bine cand m-au baga in ambulanta, drumul pana la spital – e neobisnuit cand esti in spate si doar simti cum masina o ia la stanga si la dreapta, dar nu stii unde te afli. Incepusem sa imi revin, dar speram ca totusi ceva se va mai “vedea” cand ajung la spital ca sa nu ma trimita acasa pe semne ca nu am nimic 😐. Cand ajungem la spital, pe hol, mi se ia sange si apoi ma aduc in camera de garda pe targa. Acolo ma preia o doctora foarte draguta si blanda si ma evalueaza neurologic. Deja puteam vorbi si explica ce s-a intamplat. Ei decid sa ma interneze pentru a ma supraveghea, intrucat riscul de a face alt atac era mare.

De aici dureaza ceva pana ajung in salon, intrucat mi se face testul Covid, mi se aduc pijamale de unica folosinta – alea de plastic prin care nu respira niciun por. Eram nemancata. Astept cuminte vreo o ora pana se finalizeaza toate necesitatile. Cand m-au adus in sfarsit in salon, era ora 23 dar niciuna dintre femei nu dormea – si ma gandeam cu grija la cum voi dormi cu lumina aprinsa in timp ce ceilalti vorbesc, caci cam asa este la spital.

M-au internat in maternitate, desi problema tinea de neurologie, pentru ca era atmosfera mai buna acolo – in loc sa stau cu oameni in varsta, care nu mai stiau de ei si faceau crize. Tin minte si acum adidasii mei verzi cu roz pe care ii purtam.

Intre timp, bebelusul era bine, iar in pijamalele mele largi, burtica abia se vedea.

Photo by Torsten Dettlaff from Pexels: https://www.pexels.com/photo/lighting-strike-67102/