In spital bine, ca la sanatoriu

Eram abatuta si ma simteam … batuta, apasata de ce se intamplase. Tipa de langa mine s-a intrebat ce se intamplase si de ce eram acolo si mi-a oferit ceva de mancare, insa am refuzat. Nu aveam niciun chef sa mananc si nu voiam sa vorbesc cu nimeni -ea ma tot tragea de limba si nu-si dadea seama ca nu am chef. Eram trista. Intr-un final ajunge la mine pachetul de la sotul meu, care includea si mancare – ceva de la un restaurant libanez din zona. In mod obisnuit as fi fost incantata, dar cerusem ceva usor in seara aia si m-am suparat un pic ca nu am gasit aia. Am mancat fara pofta si m-am bagat la somn. O tipa care era programata la cezariana a doua zi diminaeta, de emotii, a nascut in seara aia.

Zilele urmatoare … electroencefalograma, doppler cerebral, Ekg, RMN, toate ca sa afle care era cauza. Intre timp, in spital, mi-au dublat doza de anticoagulant. Am anuntat si la serviciu ca sunt in concediu medical si mi-au zis sa nu imi fac niciun fel de grija. Am ramas peste weekend acolo. Daca acasa faceam mofturi la mancare si voiam sa mananc numai chestii de care mi-e pofta, la spital, ghici ce? Am mancat tot ce mi-au dat. Nu ca aveam incotro, dar chiar abia asteptam masa. Ce inseamna sa nu ai de ales! Dintr-o data ce primesti e super bun si esti multumit.

Cat am fost internata, sotul meu a venit in fiecare zi la mine – era singurul vizitator caruia i-a fost permis sa urce la etaj, in spital. Tin minte si acum cum m-a luat in brate prima data cand a venit, stiind si vazand ca sunt bine. Iar poze de “Silvia e bine” trimise catre familie. In fiecare zi asteptam bunatatile din sacosa, aduse de sotul meu. In viteza cu care facuse initial pachetul, imi adusese o bluza de pijama de-a lui si papucii lui Crooks. Aratam intr-un mare fel, dar nu m-am gandit o clipa la asta – am vazut pozele cateva saptamani mai tarziu.

In spital, vazand cum sunt femeile una cu alta – sociabile – m-am dat si eu dupa ele. Eu, care eram ditamai introvertul, am zis sa nu fiu chiar asa salbatica, desi nu aveam chef de vorba. Sincer, voiam sa aud si eu altceva, nu doar despre sarcini, bebelusi si probleme – aceleasi povesti de nu stiu cate ori, de fiecare data cand venea cineva nou, aceleasi vaicareli de “Vai, ce greu este”. Mama, as fi ales si eu oricand greul lor decat pe al meu. Partea buna e ca, atunci cand socializam cu ele aflam si eu lucruri de folos – ca atunci cand esti la scoala si te bagi si tu in discutii cu colegii aia mai populari sa le spunem si esti si tu la curent cu ce se intampla. Eu nu eram asa in scoala, ci eram in banca mea, izolata alaturi de inca o colega 😂 – eram pe alta planeta, sau pe niciuna defapt. Asa am aflat de alti doctori buni, de cati bani se dau la nastere, cum sunt diverse asistente etc.

In pauzele mele de introvert, citeam. Terminasem Inferno al lui Dan Brown (SUPER!) si apoi am continuat cu Inteligenta Materiei a lui Dumitru Constantin Dulcan pe care imi propusesem sa o termin odata! Cate 13 pagini pe zi. Doctora mea neurolog, doamna Carmen Ragan – sa-i dea Dumnezeu sanatate si o mie de ani – se bucura ca citesc, pentru ca puteam citi!! 🥳 In rest, urmaream chestii de design interior pe You Tube – va amintiti ca eram in cautare de apartament, nu? – si orice altceva doar ca sa -mi pun casti sa nu le mai aud pe colegele de salon si sa iau o pauza.

Eu nu faceam monitorizari fetale pentru ca aveam sarcina micuta,21 de saptamani, iar bebelusul era bine, dar ma evalua neurologul zilnic. In salonul nostru era chiar okay. Era curat pe jos, lenjerii curate, nu aveam ce sa reprosez caci credeam ca e mai rau. La fereastra era un cires pe care il admiram zilnic si care era in parg – si tot pe acolo rasarea soarele in fiecare dimineata. Ce era nasol era ca noaptea, asistentele care erau de garda aprindeau lumina aia oribila brusc si trezeau tot salonul. Imi puneam cearsaful in cap si la fel si dimineata, cand rasarea soarele ca sa mai pot dormi inca putin. Cumva in spital ma simteam (si ma simt in general) ca la sanatoriu – logic, nu? Nu faci nimic, ti se serveste masa, dormi cat vrei, cand vrei, citesti si faci “orice” vrei, nu ai treaba. E timp sa reflectezi la viata ta in general. Asta e partea luminoasa a internarii.

Initial, doctora mea nu intelesese corect de la doctora care m-a preluat (la Medicover) ce s-a intamplat si i-a zis din nou sotului meu sa merg la psiholog/psihiatru – iar eu am fost, din nou, foarte confuza, ingrijorata si neinteleasa. Chiar ma indoiam de mine. Am avut nevoie de reality check cu o doctora de la Elias ca sa ma ancorez si sa imi dau seama ca totusi sunt o persoana echilibrata si ca nu e cazul de psihiatru. Cateva zile mai tarziu, sotul meu a sunat-o pe doctora mea si i-a explicat ce s-a intamplat defapt si a mentionat foarte clar ca noi nu stateam stresati in fiecare minut al zilei, ci eram ancorati in realitate, aveam activitati, ne plimbam, ne vedeam de viata, ne relaxam, nu ne uitam la drobul de sare. Apoi mi-a scris doctora ca isi cere scuze pentru ca nu a inteles despre ce e vorba de la inceput si mi-a urat multa sanatate. Ce sa zici despre asta? Poti sa accepti greseala asta din partea cuiva in situatia in care eram? “Ah, scuze, am inteles gresit. Credeam ca somatizezi, nu ca ai avut un atac cerebral” – apropo, nu somatizezi un atac cerebral. Mi-a zis hematologul, ca sa stiti.

S-a confirmat ca a fost un atac ichemic tranzitor, un fel de atac vascular cerebral (ca defapt asa l-a numit si hematologul), ale carui efecte s-au remis complet. Pe analize nu s-a mai vazut nimic. De ce se intamplase asta? Nu am primit un raspuns precis intrucat cazul era foarte complex si medicilor le-a dat cu virgula pe ici, pe colo. M-au externat cu recomandarea sa merg la hematolog sa vedem ce facem mai departe.